Am simtit, de doua ori, in aceasta ultima luna a acestui an, o caldura greu explicabila in cuvinte, o mandrie... cu adevarat o mandrie ca fac parte din acest popor si ca sunt romanca. Aceste doua momente sunt funeraliile Regelui Mihai I si castigarea concursului X Factor Romania de catre americanul Jeremy Ragsdale.
Este foarte probabil ca cele doua momente sa nu para a fi cele mai potrivite sau demne de a starni un astfel de sentiment sau poate ca alaturarea lor poate parea suficient de bizara incat sa para ridicola si poate ceea ce sustin acum poate parea, la o prima vedere, condamnabil, insa cred ca tine foarte mult de perspectiva pe care o avem cu privire la notiunea si sentimentul de patriotism.
De principiu, acest sentiment este sau probabil trebuie trait si simtit ori de cate ori tara ta este reprezentata de cineva, cu cinste in lume, fie ca este vorba despre un sportiv sau o echipa care participa la o competitie sportiva internationala, fie ca este vorba de rezultatele obtinute de niste elevi olimpici, sau de recunoasterea primita de munca unui om de stiinta sau a unui doctor, sau de aprecierea internationala de care se bucura un artist etc.
Poate ca asa e sau asa ar trebui sa fie, insa niciunul din lucrurile astea mie nu mi-a starnit vreodata un sentiment atat de profund. Am avut si am intotdeauna un sentiment de bucurie pentru respectivul reprezentant al tarii mele, o bucurie venita din faptul ca, in ciuda tuturor neajunsurilor si problemelor traite de acest popor si in ciuda tuturor lucrurilor mai putin frumoase din tara asta, acel cineva (si inca sunt destul de multi astfel de oameni) reuseste totusi sa faca atata cinste acestui popor si sa ii faca numele cunoscut si pentru lucruri frumoase si de valoare. ...dar atat.
Aceste doua momente pe care le-am mentionat insa... acestea au fost pentru mine de o cu totul alta natura.
Pentru ca... intr-o tara in care monarhia nu mai exista de atat timp... intr-o tara in care luptele politice sunt la ordinea zilei si in care machiavelismele, „mancatoria” si “sapatul gropii altuia” sunt sporturi nationale si sunt duse la nivel de arta, faptul ca, pe de o parte, atat autoritatile cat si oamenii politici si televiziunile si toti cei implicati au avut capacitatea, macar pentru foarte putin timp, sa lase de-o parte orice orgolii pentru a organiza atat de impecabil acest eveniment, iar pe de alta parte faptul ca, indiferent de apartenenta politica prezenta, de varsta, de nivelul de cultura si de educatia fiecaruia, oamenii, manati doar de ceea ce au apreciat potrivit si decent pentru acest moment, au fost atat de uniti in simtiri, in manifestarea respectului lor si in modalitatea civilizata, frumoasa si absolut onorabila in care au rezonat si s-au comportat, in maniera profound la unison in care au inteles sa cinsteasca memoria, nu atat a unui monarh, cat pur si simplu a unui om care intruchipa expresia unor valori si nazuinte ale sale de mai bine, de frumos si de demnitate nationala si umana… pentru mine toate astea au fost o adevarata mandrie.
Celalalt moment la care am facut referire este, din punctul meu de vedere, la fel de graitor. Penru ca… intr-o tara, aceeasi tara, care este inca macinata de sechelele unui trecut comunist si dictatorial, macinata de saracie si, pe cale de consecinta, si de destula ura si rautate a oamenilor fata de alti oameni, fata de cei din jurul lor, nascute din simpla necesitate elementar umana de a supravietui intr-un mediu atat de vitreg, intr-o tara care pare, astfel, plina de oameni cu prejudecati, de oameni condusi de ranchiuna si dominati de idei mici si discriminatorii, faptul ca, pentru a doua oara, tara asta s-a unit si a demonstrate inca o data contrariul si a demonstrat ca totusi se poate ridica dincolo de toate acestea, ca poate lasa in spate niste criterii superficiale si mediocre si poate aprecia cu adevarat frumosul si talentul pentru valoarea lor intrinseca… din nou, mie asta mi-a creat un sentiment profund de mandrie.
Pentru aceste doua minunate momente si pentru sentimentele pe care mi le-au starnit, cred acum ca intr-adevar patriotismul poate exista nu doar ca o notiune superficiala cu care sa defilam fatarnic, ca niste snobi, dandu-ne patrioti doar pentru ca “da bine”, ci ca un sentiment real si profound, ca o mandrie sincera ca facem parte din acest popor.
Si cred ca mandria asta atat de profunda si de adevarata nu poate veni doar din ceea ce simti atunci cand cineva iti reprezinta cu cinste tara in lume, ci din ceea ce simti atunci cand poporul tau se reprezinta pe sine atat de frumos, cand poporul tau isi face cinste el lui prin felul in care se comporta la nivel general, prin cum se poate uni si cum se poate comporta ca un intreg in aprecierea lui pentru frumos si in aprecierea si promovarea unor principii si a unor valori adevarate. Cred ca asta te poate face cu adevarat sa te simti mandru ca esti parte dintr-un popor si ca ii apartii. Si cred ca asta inseamna increderea si speranta si sansa unui popor in si din el insusi.
Eu asa am invatat si am simtit ca poporul asta mai e si frumoas si ma bucur ca in sfarsit am invatat si am putut simti cu adevarat si ce inseamna sa fiu mandra ca fac parte din el si sa fiu mandra ca sunt romanca.
scris de Ariana Jordan - 23.12.2017